11 iulie 2016

Despre originile decalajului de dezvoltare dintre spațiul românesc și cel vest-european

Despre originile decalajului de dezvoltare dintre spațiul românesc și cel vest-european.
O abordare prin prisma teoriei instituțiilor extractiv/incluzive


Autor: Prof. dr. Gh. Florin Ghețău

            Recent am citit, cu foarte multă plăcere, volumul De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, scris de către Daron Acemoglu și James A. Robinson. Am fost plăcut impresionat de argumentația pe care cei doi specialiști au găsit-o pentru a explica originile prosperității și sărăciei națiunilor. Autorii consideră că determinante pentru traiectoria unei națiuni nu sunt atât mentalitatea, mediul geografic sau dezvoltarea culturală, ci, mai ales, instituțiile. Acestea sunt în măsură să descătușeze energiile creatoare ale națiunilor, forțându-le să progreseze. Instituțiile incluzive sunt, în viziunea celor doi distinși profesori, acelea care permit cât mai multor persoane să se implice în viața politică și economică a unei țări. Altfel spus, cele democratice. Pe cale de consecință, instituțiile politice incluzive produc instituții economice incluzive, un alt concept cheie al acestei teorii.
            Pe de altă parte, de cele mai multe ori națiunile au fost conduse de instituții politice extractive, care au produs instituții economice extractive. Adică acele instituții care s-au concentrat pe extragerea resurselor economice pe seama poporului în folosul unei elite. În mod cât se poate de evident, o asemenea societate este condamnată la înapoiere și subdezvoltare, fiindcă nu există imboldul spre ceea ce se numește distrugerea creatoare. Prin distrugerea creatoare autorii înțeleg în special inovațiile tehnologice care permit societății, per ansamblu, să progreseze distrugând categorii sociale, precum nobilimea, sau politice ori economice. Distrugerea creatoare a avut loc, de exemplu, în Anglia secolului al XVIII-lea, când invențiile realizate, precum mașina cu aburi a lui James Watt, au dus la manifestarea acestui fenomen. Muncitorii din manufacturi au fost profund afectați și s-au opus mașinilor (vezi mișcarea luddită), dar, în final, progresul societății a fost profund: Anglia a devenit prima națiune industrializată din istoria umanității. O națiune care a ridicat un imperiu colonial de circa 30 de milioane de km², deasupra căruia, cu adevărat, soarele nu apunea niciodată. Instituțiile extractive au un caracter represiv, pentru a menține monopolul asupra extracției. Într-o asemenea societate, tulburările politice și militare sunt frecvente, fiindcă există o competiție acerbă între cei ce extrag resurse și cei care vor să extragă.
            Totodată, cei doi autori vorbesc despre cercul virtuos, acel set de instituții incluzive care împiedică deturnarea lor spre o realitate extractivă, și despre cercul vicios, acel set de condiții care permit perpetuarea instituțiilor extractive. Regula de fier a oligarhiei înseamnă, în viziunea autorilor, faptul că eliminarea unui regim extractiv duce, de cele mai multe ori, la înscăunarea altui regim extractiv, poate chiar mai extractiv decât precedentul. Altfel spus, revoluția nu garantează evoluția. Informațiile istorice uzitate de către autori, cu mici excepții, îmi sunt deja cunoscute, dar puzzle-ul creat de ei este cu totul nou, nu numai pentru mine, cred.
            Pornind de la aceste concepte cheie, să încercăm să explicăm istoria românilor, originile decalajului de dezvoltare dintre vestul și estul Europei.
            În mileniul al doilea î. H., dinspre Asia au sosit triburile indo-europene. Acestea s-au așezat și în Europa de Sud-Est, ducând la apariția a trei familii de popoare: grecii, tracii și illirii. Tracii locuiau pe un teritoriu întins ce corespunde, în linii mari, teritoriilor actuale ale României și Bulgariei. Deci, spațiul lor este separat în două părți aproximativ egale de către fluviul Dunăre. Tracii nord-dunăreni sunt numiți de izvoarele istorice romane daci, iar de cele grecești, geți. Astăzi, noi numim aceste triburi ca fiind geto-dace pentru a sublinia faptul că este vorba despre un singur popor, pentru care au existat două denumiri. Geto-dacii și-au construit un regat în secolul I î. H., sub conducerea lui Burebista. Sub ocârmuirea lui Decebal (87-106), statul geto-dac a intrat într-un conflict serios cu Imperiul Roman, care a dus la cucerirea regatului, în anul 106, și la transformarea acestuia în provincie romană. Din realitățile prezentate de izvoarele istorice, câte ne-au rămas, rezultă că regatul geto-dac avea instituții extractive. Așadar, nu ne miră cantitatea impresionantă de aur și argint capturată de către împăratul roman Traian de la daci. În privința bogățiilor luate de la aceștia există, între istoricii antici, o surprinzătoare uniune de vederi. Pe de altă parte, romanii au transformat mare parte din populație în sclavi. Aspectele economice au fost, credem, primordiale în decizia romanilor de a cuceri acest regat.
            Dacia a fost provincie romană până în anul 271, când împăratul Aurelian a ordonat retragerea, fiindcă era tot mai dificil de apărat de atacurile barbare. În timpul stăpânirii romane, instituțiile au avut un caracter extractiv tipic pentru Imperiul Roman. Minele de aur din Dacia au fost deosebit de importante pentru imperiu.
            Retragerea autorităților romane de la nord de Dunăre a creat un vid de autoritate umplut rapid de către populațiile războinice migratoare. În acest fel, a început mileniul marilor migrații. Din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, în spațiul locuit astăzi de poporul român au sosit, rând pe rând, din imensul rezervor uman al Eurasiei: vizigoții, ostrogoții, hunii, gepizii, avarii, slavii, maghiarii, uzii, pecenegii, cumanii și mongolii. Marea invazie mongolă din 1241 a lovit și teritoriul românesc. În prima jumătate a acestui mileniu, numit de unii „întunecat”, s-a desfășurat și procesul de formare a poporului român. În secolul al VIII-lea, se consideră încheiată etnogeneza românească. Românii sunt un popor de origine latină prin prisma limbii pe care o vorbesc. Circa 65% dintre cuvintele limbii noastre sunt de origine latină, circa 15%, mai ales arhaisme, sunt de origine slavă. Simbioza daco-romană, peste care s-a suprapus elementul slav, reprezintă elementele constituirii poporului român, singurul popor neolatin din Europa de Est. Singurul ortodox, de altfel, fiindcă portughezii, spaniolii, francezii și italienii sunt catolici. Este o „enigmă și un miracol istoric”, după cum se exprimă distinsul istoric român Gheorghe Brătianu, faptul că poporul român, de origine latină, a supraviețuit în condiții vitrege tocmai într-una dintre provinciile marginale ale Imperiului Roman. „O insulă de latinitate într-o mare slavă”, după o altă expresie celebră.
            Migratorii au folosit vremelnica lor stăpânire asupra spațiului istoric românesc pentru a extrage resurse. Aceasta este logica migrației, lupta pentru resurse. Izvoarele istorice nu prezintă prea multe aspecte din respectiva perioadă, dar atitudinea migratorilor în alte părți ale Europei nu lasă dubii asupra naturii stăpânirii lor. Maghiarii, în schimb, care au sosit în Europa la sfârșitul secolului al IX-lea, au cucerit Transilvania locuită de români, după cum atestă un important izvor maghiar, Gesta Hungarorum. Românii își creaseră în Transilvania structuri statale mărunte, care au fost înghițite de tăvălugul maghiar. Cucerirea Transilvaniei s-a făcut lent, încheindu-se în secolul al XII-lea. Întotdeauna, populația românească a fost majoritară în această zonă, în pofida faptului că Regatul Maghiar a colonizat în respectiva regiune maghiari, germani și secui. În 1541, Regatul a încetat să mai existe fiind cucerit de către turcii otomani. În aceste condiții, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În perioada regalității maghiare, în Transilvania a fost creat un sistem care seamănă, păstrând proporțiile, izbitor de mult cu un apartheid. S-a creat un sistem politic și social în care ungurii, sașii și secuii erau națiuni privilegiate, iar românii niște schismatici tolerați. Românii, prin natura religiei lor ortodoxe, erau considerați schismatici. Elementul românesc majoritar a fost ținut într-o stare de subdezvoltare de către o minoritate compusă din trei etnii. În secolul al XVI-lea, răspândirea reformei religioase a dus la apariția celor patru religii acceptate: printre ele nu se număra însă și ortodoxismul. A existat, în Transilvania, un sistem feudal tipic, dar extracția a fost realizată de către o minoritate etnică asupra unei majorități. Această stare de fapt s-a perpetuat până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când Transilvania a fost încorporată Imperiului Habsburgic. Austria a menținut această stare de fapt, într-o formă sau alta, până la apariția Austro-Ungariei, în 1867. Fapt deloc întâmplător, populația românească majoritară în provincie a fost minoritară în mediul citadin, până în anul 1918, când provincia i-a revenit României, în urma participării românilor la Primul Război Mondial. Austro-Ungaria a fost un imperiu multinațional cu instituții extractive, după cum indică autorii în volumul care reprezintă punctul de plecare al acestui demers eseistic.
            Cel mai important indiciu că instituțiile din Transilvania au fost, secole la rând, extractive și discriminatorii față de majoritatea românească îl reprezintă revoltele țărănești. Trei dintre acestea sunt mai importante din perspectiva magnitudinii: Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514) și Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784). După cea de-a doua răscoală, a fost introdus așa-numitul Tripartitum al lui Werböczy, în 1517. Un cod politic după care s-au condus ungurii până la 1848. Austriecii au permis păstrarea acestei stări de fapt pentru ca ungurii să nu fie seduși de tendințe centrifuge. În Tripartitum se specifica destul de clar că poporul este reprezentat de nobili, iar restul populației formează plebea, care este lipsită de drepturi. Cei mai mulți dintre români se încadrau în cea de-a doua categorie, deci erau lipsiți de orice fel de drepturi, cu toate că reprezentau majoritatea populației.
            La sud și est de Munții Carpați, s-au constituit state românești independente, în secolul al XIV-lea. Este vorba despre Țara Românească, la sud, și Moldova, la est. Regatul Maghiar a încercat să ocupe și aceste teritorii în care, cu timpul, s-au constituit mici state autonome. Unirea lor a dus la apariția celor două țări mai sus menționate. Ceea ce maghiarii au reușit în Transilvania, nu au reușit dincolo de Carpați, românii din cele două regiuni respingând pe cale militară incursiunile maghiare motivate, la nivel oficial, de dorința de a răspândi credința catolică. Aceasta era justificarea extinderii Regatului Maghiar pe seama teritoriilor românești.
            În Moldova și Țara Românească, șeful statului era domnitorul, cuvânt care provine din latinescul dominus (stăpân). El era stăpânul suprem al țării, având drept de viață și de moarte asupra suspușilor. Clasa „nobiliară” era formată din boieri. Aceștia stăpâneau mari domenii funciare pe care le exploatau. Nu au existat, în cele două țări române, relații feudale de tip occidental. Boierii nu depuneau jurământ vasalic față de domnitor sau unii față de alții. Ei erau, pur și simplu, supușii domnitorului. Deci, putem spune că în cele două țări a existat un centralism instituțional mai puternic decât în multe părți din Occident. Ceea ce nu înseamnă că domnitorul nu trebuia să țină cont de dorințele boierimii. În primele două secole de existență, în cele două țări țăranii erau incluși în categoriile: liberi și dependenți. Categoria țăranilor liberi era destul de numeroasă, spre deosebire de Occident, unde aceasta lipsea, țăranii fiind cu toții șerbi. De unde deducem că în formațiunile statale care au stat la baza creării celor două țări, țăranii se bucurau de o situație privilegiată în raport cu clasa conducătoare. Cu timpul, această realitate s-a schimbat. Prin diverse mijloace, boierii au început să acapareze tot mai multe sate de țărani liberi, pentru a extrage cât mai multe resurse.
            Mulți domnitori, precum Ștefan cel Mare (1457-1504), domn al Moldovei, au sprijinit categoria țăranilor liberi (răzeșii), care contribuia decisiv cu oameni în timpul campaniilor militare, ceea ce făcea ca domnitorul să nu fie dependent din punct de vedere militar de către boieri. În plus, între acesta și boieri mocnea un conflict semipermanent. Boierii doreau un domnitor slab pe care să-l manevreze, iar țăranii doreau un domnitor puternic care să-i protejeze de abuzurile boierilor. Desigur, nu au lipsit domnitorii care au fost pe gustul boierilor. Însă, mulți alții i-au persecutat. În orice caz, vreme îndelungată domnitorul și boierii s-au aflat în conflict pentru controlul statului și, implicit, al resurselor.
            Peste această realitate s-a suprapus omnipotenta prezență a Imperiului Otoman. Turcii au ajuns la Dunăre la sfârșitul secolului al XIV-lea. În 1417, Țara Românească a fost obligată să plătească tribut otomanilor, iar Moldova, în 1456. În schimbul tributului, otomanii garantau drepturile și privilegiile celor două state. Atâta timp, cât țările române au fost relativ puternice și au opus rezistență, înțelegerea a funcționat de minune. Dar, în secolul al XVI-lea, situația s-a schimbat radical. Puterea otomană a crescut foarte mult, iar cea a țărilor române a scăzut. Astfel, dependența de turci s-a accentuat. Pe cale de consecință, au crescut și obligațiile economice față de turci. Cu timpul, însăși domnia era obținută pe cale pecuniară. Pentru a deveni domn, o persoană trebuia să cumpere bunăvoința sultanului și pe cea a marilor dregători otomani. Odată ajuns la tron, noul domnitor trebuia să plătească cu regularitate tributul și să-și achite datoriile. Puțini pretendenți la titlul domnesc aveau suficienți bani pentru a cumpăra funcția din surse proprii. De obicei, se îndatorau creditorilor levantini. Deci, proaspătul ocupant al funcției trebuia să achite datoriile, tributul, dar și să mențină legăturile cu înalții funcționari otomani, care, în mod frecvent, trebuiau flatați cu diverse atenții financiare. Evident, toate aceste resurse erau stoarse de la populație. Avem o dublă extracție de resurse: în primul rând, elitele locale extrag resurse pentru propriul uz, iar în al doilea rând, aceste elite extrag resurse, în frunte cu domnitorul, pentru a se menține în grațiile otomanilor.
            Românii au plătit tribut Imperiului Otoman până în anul 1877. Așadar, circa cinci secole turcii au stors resurse importante din cele două țări. Este greu de apreciat valoarea exactă a aurului primit de către aceștia prin tribut. În anul 1593, Țara Românească plătea 155.000 de galbeni (monede de aur), iar Moldova, 65.000. În respectivul an, a ajuns la tron, prin metoda mai sus menționată, Mihai Viteazul, în Țara Românească. Acesta a reluat luptele cu turcii, unul dintre motive fiind tocmai faptul că țara sa era amenințată de spectrul falimentului, nemaifiind capabilă să satisfacă enormele pretenții financiare otomane. Drept urmare, la începutul secolului al   XVII-lea, tributul scade la circa 32.000 de galbeni, ca să ajungă la 92.000, spre sfârșitul lui. În condițiile în care cele două state erau conduse de elite care-și bazau forța economică pe exploatarea locuitorilor rurali, peste care se suprapunea dominația otomană, nu putea fi vorba despre progres instituțional sau tehnologic, iar proprietatea asupra pământului era destul de discutabilă. La toate acestea se adăugau frecventele războaie și invazii. Este destul de greu să stimulezi creșterea economică în aceste condiții. Locuitorii celor două state duceau o viață mizerabilă, desigur, este vorba de cei mai de jos, iar mediul urban era subdezvoltat. Orașele erau mai mult niște târguri ceva mai mari, în niciun caz orașe de tip occidental. Astfel de orașe au existat însă în Transilvania, grație ocupantului maghiar și coloniștilor germani. Așadar, avem  de-a face, în cazul Moldovei și Țării Românești, cu o dublă extragere de resurse, pentru elitele locale și pentru cele ale Imperiului Otoman.
            În secolul al XVIII-lea, situația s-a agravat și mai mult. Otomanii au ajuns să nu mai aibă încredere în domnitorii românii. Așa că, începând cu anul 1711, nu au mai numit domnitori români, ci greci, din cartierul Fanar al Constantinopolului. Această stare de fapt a durat până în 1821, când s-a revenit la practica numirii domnitorilor români. Domnitorii fanarioți au exploatat crâncen cele două țări. Ei au plasat în funcțiile cheie tot greci, fapt care a generat un conflict între elitele românești și cele grecești, românii fiind supărați că au fost excluși de către greci de la controlul instituțiilor extractive. Durata unei domnii a scăzut foarte mult. Domnitorul se schimba la fiecare doi, trei ani. Astfel, funcția se cumpăra mai des, iar turcii încasau mai mulți bani. Pe lângă tribut (haraci), a apărut o nouă obligație financiară, mucarerul. Era, în fapt, o dublare a tributului. O dată pe an se plătea mucarerul mic, iar o dată la trei ani, mucarerul mare. La toate acestea se adăuga și mituirea înalților funcționari otomani, fără a căror bunăvoință era greu să te menții la putere. În plus, turcii au monopolizat comerțul românesc. Cele două state trebuiau să-i furnizeze Imperiului Otoman produse la prețuri preferențiale. Acest monopol a fost anulat abia în anul 1829, prin Pacea de la Adrianopol, dintre turci și ruși.
            Un domnitor fanariot din Moldova și Țara Românească trebuia să facă față următoarelor provocări financiare: 1. Să obțină bani pentru a cumpăra domnia, în general, de la cămătari. 2. Să obțină resurse, odată ajuns domn, pentru a plăti tributul, mucarerul și să mituiască oficialii otomani. 3. Să-și plătească datoriile. 4. Ceea ce este mai important, să obțină destule resurse și pentru sine. 5. Să satisfacă pretențiile economice ale otomanilor. Prin urmare, putem deduce amploarea jafului la care au fost supuse cele două țări. Domnitorii impuneau o fiscalitate împovărătoare, iar funcțiile statului erau scoase la vânzare. Cei care cumpărau aceste funcții închideau cercul extracției. Este imposibil de cerut vreun progres în aceste condiții.
            Și de parcă toate acestea nu erau de ajuns, rușii, turcii și austriecii s-au luptat deseori pentru teritoriul celor două țări, cu scopul de a controla Europa de Sud-Est. Toate războaiele (1711, 1716-1718, 1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829) au provocat imense pagube umane și materiale Moldovei și Țării Românești. Pe deasupra, au pierdut și teritorii. Basarabia a fost pierdută de Moldova, în 1812, prin Pacea de la București. Doar invadarea Rusiei de către Napoleon Bonaparte a împiedicat Imperiul Țarist să ocupe complet cele două țări. Astăzi, cea mai mare parte din Basarabia constituie Republica Moldova.
            Elitele românești din cele două state au militat pentru scoaterea lor de sub influența celor trei imperii (austriac, rus și otoman). Crearea unui stat unitar românesc și independent era pe placul multora, dar, în același timp, puțini boieri erau dispuși să renunțe la privilegiile lor provenite, eminamente, din exploatarea terenurilor agricole și, implicit, a populației rurale. În 1595, domnitorul Mihai Viteazul a ordonat ca țăranii dependenți să nu poată părăsi domeniile boierești pe care se aflau. Se iniția, astfel, dependența personală a țăranilor, la fel ca în Apus. Aceeași măsură a fost luată și în Moldova, în anul 1628, de către domnitorul Miron Barnovschi. Dependența personală a fost eliminată, paradoxal, de domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat (1746 – Țara Românească, 1749 – Moldova). Țăranii au fost eliberați doar cu numele, fiindcă din punct de vedere economic ei erau în continuare la mila boierilor, devenind clăcași. Revoluția de la 1848 a adus în prim plan și problema țăranilor clăcași a căror situație se dorea rezolvată, însă nu de aceeași părere erau boierii.
            România a apărut în anul 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Noul stat era în continuare dependent de Imperiul Otoman, dar domnitorul a încercat să-l reformeze. Însă conservatorii, marea boierime, se opuneau oricărei reforme care i-ar fi anulat monopolul economic. În 1864, domnitorul a dat o lovitură de stat prin care a scăpat de opoziția conservatorilor realizând o reformă agrară. Au fost confiscate terenurile multor mănăstiri, pământul fiind împărțit la peste 500.000 de familii de țărani. De remarcat faptul că domnitorul nu a expropriat averile conservatorilor, ci pe cele ale Bisericii, evitând să creeze o tensiune prea mare între el și elita politică și economică a țării. Cu toate acestea, a fost înlocuit, în anul 1866, cu un prinț de origine germană, Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Acesta nu a continuat ritmul alert al reformelor din timpul lui Cuza, ci, adept al stabilității, a încercat să calmeze conflictele de moment, în loc să se gândească la nevoile reale ale societății românești.
            În mod indubitabil, în timpul domnitorului Carol, rege din 1881, România a progresat enorm, dar nu suficient de mult. Putem aprecia că s-au făcut mai multe reforme de substanță în timpul lui Cuza (1859-1866) decât în timpul lui Carol (1866-1914). Populația rurală era în continuă creștere, iar aproximativ 70% dintre terenurile arabile ale țării erau deținute de câteva familii mai însemnate. Reforma din 1864 a rezolvat problema pe moment, dar țara avea nevoie de o rapidă dezvoltare industrială care să absoarbă surplusul de forță de muncă de la sate, forță de muncă care nu avea pământ. Pe de altă parte, România nu deținea colonii unde să-și exporte cetățenii, iar emigrarea în America nu era o opțiune viabilă. Deci, singura soluție era stimularea accelerată a industriei, dar elita țării, care trăia din exploatarea pământului, nu avea vreun interes să dezvolte industria, care ar fi creat o clasă muncitorească solidă, capabilă să conteste, la un moment dat, monopolul politic ale elitelor funciare. Atât liberalii, cât și conservatorii prosperau pe seama agriculturii, devenită profitabilă grație unui sistem neofeudal. Răscoalele țărănești au ajuns aproape o rutină în România. Însă, în anul 1907, a avut loc o răscoală țărănească de amploare. Guvernul liberal a dat ordin armatei să intervină în forță. Nici astăzi nu se știe cu exactitate câți țărani au fost uciși. Cifrele oscilează de la câteva sute la câteva mii. Regele Carol a dispus ca dosarele despre represiune să-i fie cedate lui și nu se știe ce s-a întâmplat cu ele.
            În timpul lui Carol, România a fost democrație doar cu numele, iar instituțiile numai incluzive nu au fost. Regele desemna un prim-ministru care întocmea un guvern, după care dizolva Parlamentul și organiza noi alegeri legislative. Niciun prim-ministru desemnat nu a pierdut alegerile. Nu cred că este cazul să explicăm motivele. Nu existau, deci, guverne parlamentare, ci Parlamente guvernamentale. Din 1895, regele i-a adus pe rând la guvernare pe liberali și conservatori. Nu abuza de autoritatea sa, ci le permitea elitelor să conducă așa cum credeau de cuviință, cu condiția să țină cont de dorințele Majestății Sale. Judecătorii erau inamovibili, iar justiția era oarecum independentă, dar dispusă să asculte de indicațiile politice. Dreptul la proprietate era respectat, fiindcă elitele constituiau masa proprietarilor. Însă instituțiile erau în continuare profund extractive, deoarece aceleași elitele controlau viața politică și economică, iar ritmul reformelor a fost extrem de lent. Trebuie menționat faptul că votul era cenzitar, iar gradul de alfabetizare al populației avansa destul de încet. Corupția, după secole de antrenament, era endemică.
            În timpul Primului Război Mondial, la care România a luat parte din anul 1916, s-a promis realizarea reformelor agrară și electorală. După terminarea războiului, toți bărbații adulți au primit dreptul de a vota, iar o reformă agrară radicală a distribuit pământul arabil într-o formă mai echitabilă, vechii proprietari fiind despăgubiți. Se putea pretinde că era începutul unor instituții politice și economice incluzive. Însă nu a fost deloc așa. Noii proprietari de pământ, țăranii, nu aveau mijloacele pentru a practica o agricultură modernă, iar productivitatea era destul de redusă. Pe de altă parte, dreptul la vot a schimbat în mică măsură viața politică. Au apărut noi partide, iar altele au dispărut, dar accederea la putere depindea în continuare de bunăvoința regelui. Și în continuare prim-ministrul era numit de către rege, după care dizolva Parlamentul și organiza alegeri legislative, fără doar și poate, fraudate. Bineînțeles, niciun prim-ministru desemnat nu a eșuat în obținerea numărului necesar de voturi pentru a avea majoritate în forul legislativ. Fraudarea alegerilor fiind regula, nu trebuie să ne mire că dreptul la vot, extins asupra tuturor bărbaților adulți, a fost un gest populist și inutil.
            Regele avea o putere mult prea mare, iar voința poporului nu se regăsea nicăieri. Desigur, până la Carol al II-lea (1930-1940) niciun monarh nu a abuzat de puterile sale, dar acest lucru s-a schimbat în anul 1938. În 1937, au fost organizate alegeri parlamentare, caz cât se poate e atipic, căci în prealabil nu fusese desemnat deja un premier. Conform Legii electorale, pentru ca un partid să obțină majoritatea trebuia să întrunească peste 40% dintre voturi, ceea ce îi aducea în mod automat majoritatea parlamentară. Era o lege profund nedemocratică, fiindcă votul unora valora mai mult decât al altora. Altfel spus, dacă votai pentru partidul câștigător, votul avea o valoare mai mare. Niciun partid nu a obținut peste 40%, cum era de așteptat, de altfel. Regele l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, președintele unui partid care s-a clasat pe locul patru, cu 9,15% din voturi. Asta da democrație! Nu-i așa? Acest partid cu valențe fasciste și antisemite s-a compromis rapid. În virtutea acestui fapt, în februarie 1938, guvernul și-a prezentat demisia la sugestia regelui, care a decretat starea de necesitate. A fost adoptată o nouă Constituție, care elimina principiul separării puterilor în stat, regele fiind posesorul de fapt al puterii executive și legislative. Referendumul de validare al acestei legi fundamentale a fost deschis, adică se trecea într-un registru opțiunea alegătorului. Deci, oricine putea ști cum anume ai votat. Prin urmare, voturile negative au fost extrem de puține. Apoi, au fost desființate partidele politice, a fost introdusă cenzura, au fost incriminate actele de nesupunere civică și dizolvate sindicatele. Așadar, regele a profitat de largile sale prerogative pentru a crea un regim dictatorial, nu totalitar, ci autoritar. Nu a existat în România un cerc virtuos al puterii, care să se opună planurilor regelui. Partidele de pe scena politică s-au supus, pur și simplu.
            În 1940, regimul s-a prăbușit fiind înlocuit de dictatura militară a generalului Ion Antonescu. Acesta s-a aflat la putere din 1940 până în 1944, cu sprijinul Germaniei naziste ale cărei interese le susținea. În perioada în care a condus țara, economia a fost subordonată intereselor de război germane, iar România a colaborat la comiterea Holocaustului. La 23 august 1944, regimul Antonescu a fost răsturnat, iar România s-a alăturat Națiunilor Unite. În fapt, țara a fost ocupată de către trupele sovietice, care au purces în direcția instalării la putere a unui regim comunist. Acest deziderat a fost atins în anul 1948. Comuniștii au condus România până în decembrie 1989. Evident, au organizat țara – sub aspect politic și economic – după model sovietic. Instituțiile extractive de tip sovietic au produs efecte similare cu cele din URSS. A fost o perioadă de creștere susținută, în care s-a implementat industrializarea forțată. România a cunoscut o serie de performanțe economice, dar, în final, sistemul a colapsat. În anii 1980, țara noastră a intrat în insolvență nemaiputând accesa credite de pe piața internațională și nemaifiind în stare să-și achite datoriile. În acest context, dictatorul Nicolae Ceaușescu a impus populației un vast program de privațiuni. Curentul, căldura, combustibilii, hrana, îmbrăcămintea, toate au fost raționalizate. Prin aceste sacrificii s-a reușit plata integrală a datoriei externe chiar înainte de căderea regimului comunist, în decembrie 1989. A fost prea puțin și prea târziu pentru a salva regimul.
            La 25 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena, au fost executați. Pedeapsa este cea corectă, probabil, dar ar fi fost de preferat să survină unui proces corect și echitabil. În altă ordine de idei, trebuie precizat faptul că „sprijinitorii” regimului, din politică și aparatul represiv, nu au fost înlăturați din viața publică sau pedepsiți pentru faptele lor. Nu a existat o asanare morală a societății, iar mulți stâlpi ai fostului regim au devenit politicieni democrați de succes. Noua/vechea clasă politică a continuat practicile extractive perpetuând corupția, nepotismul, traficul de influență, deturnarea fondurilor, delapidarea etc. România a fost primită în NATO (2004) și UE (2007), dar continuă să fie o țară cu grave probleme legate de corupție și de prost management al resurselor bugetare. Semnele schimbării sunt prezente, totuși, dar nu știm dacă acestea vor crea societatea incluzivă de care România are atâta nevoie.


           

            
Share:

12 iunie 2016

Despre Deveselu – sine ira et studio


Autor: Prof. dr. Ghețău Gh. Florin

            Problema scutului antirachetă a înveninat, în ultimii ani, relațiile ruso-americane. Din păcate, nu este singurul aspect asupra căruia cele două tabere nu cad de acord. În articolul de față, ne propunem să analizăm în detaliu implicațiile acestui proiect american și să urmărim ce anume schimbă el, de fapt, în raportul de forțe dintre Occident și Federația Rusă, moștenitoarea de drept a URSS.
            În anii 1980, administrația Reagan a lansat Inițiativa de Apărare Strategică (IAS), un program menit să facă SUA invulnerabile în fața unui atac cu Rachete Balistice Intercontinentale (RBI). Se preconiza realizarea unui scut global care să combine platforme antirachetă terestre, dar și cosmice. Ideea era extrem de ambițioasă și cu mult înaintea tehnicii din perioada respectivă. De altfel, mulți au supraevaluat importanța acestei inițiative, considerând că prăbușirea URSS a fost determinată de IAS. URSS nu a putut să facă față provocării. Neavând potențialul economic și tehnologic pentru așa ceva, Gorbaciov ar fi ales calea reformelor pentru a întări URSS. Aceste alegații trebuie cercetate mai atent, deși un lucru este cât se poate de clar: sovieticii nu aveau resursele necesare pentru a ține pasul cu americanii. Astfel, au fost neglijate nevoile populației pentru a finanța imensul complex militaro-industrial. IAS a fost o nouă provocare, dar nu suficient de mare pentru a fi creditată cu reușita de a fi îngenuncheat „Imperiul răului”, după cum s-a exprimat Reagan.
Share:

5 noiembrie 2015

Lucruri de cerut în stradă


1. Modificarea urgentă a Constituției, această emanație FSN-istă, modificată de coruptul dovedit Năstase. Constituția este în mod voit neclară pentru a produce avantaje pentru cei aflați la guvernare. România nu este republică parlamentară nici prezidențială, cu toate dezavantajele acestui fapt. Președintele este ales direct de către popor, dar nu are putere executivă. Deci, nu poate mări alocații, pensii, salarii etc. E clar, anteniștilor? Pe de altă parte, primul-ministru, emanație a alegerilor parlamentare nu este direct ales de către popor, ci este mai mult un rezultat al jocurilor de culise. Guvernul ne taxează și tot guvernul cheltuiește. Deci, premierul este cel mai puternic om în stat. Dacă menținem alegerea președintelui direct de către popor și avem mari așteptări de la el să-i dăm și ceva putere. Dacă ne place parlamentarismul, eu prefer acest sistem, alegerea președintelui să cadă în sarcina parlamentului, iar președintele să aibă nu rol pur decorativ.

2. Tot Constituția trebuie să prevadă limitarea numărului de mandate pentru toți aleșii poporului, de la consilier local până la președinte. Astăzi, limita de mandate se aplică doar președintelui. În plus, prin Constituție trebuie oprit complet traseismul politic la toate nivelele vieții politice pentru ca rezultatul votului popular să nu mai fie răsturnat de transfugi, trădători și traseiști.

3. Politicienii împrumută bani pentru a avea ce fura. Economia nu produce suficient pentru noi și pentru ei. Așa că se împrumută masiv, amanetând viitorul nostru al tuturor. Toate guvernele ar trebuie să se descurce cu bugetul țării, mic sau mare. Așa putem vedea măiestria conducătorului. Fără împrumuturi! Un guvern care nu se poate descurca cu banii bugetului să fie demis.

4. Populația să fie consultată prin plebiscit de câte ori se semnează un tratat internațional care presupune cedare de suveranitate. Decizia poporului să fie obligatorie pentru politicieni. Pe deasupra, de câte ori președintele convocă un plebiscit pe diverse de teme de interes național, decizia poporului să fie obligatorie pentru politicieni.

5. Aprobarea unei moțiuni simple să ducă automat la demiterea ministrului vizat de către moțiune.

6. Depolitizarea sistemului educațional și sanitar. Directorii de spitale să fie aleși prin vot direct de către angajații instituției și de către reprezentanții cetățenilor care locuiesc în regiunea deservită de respectivul spital. Directorii de școală să fie aleși de către angajații unității școlare în cauză, alături de reprezentanții elevilor și ai părinților.

7. Concomitent cu alegerile pentru primari să aibă loc alegeri pentru alegerea comandantului poliției precum și a procurorului regional. Poporul trebuie să aibă o formă de control asupra justiției și asupra forțelor de ordine așa cum se întâmplă în SUA, de pildă.

8. Parlamentarii care absentează în mod frecvent să își piardă mandatul, iar dreptul de inițiativă legislativă să fie mai accesibil poporului.

9. Să se ușureze accesul candidaților independenți la alegeri prin eliminarea clauzelor restrictive.

10. Orice politician trimis în judecată pentru fapte de corupție să fie în mod automat demis.

11. Un aspect foarte important este organizarea de alegeri libere. Turismul electoral, mita electorală, împiedicarea poporului să voteze (a se vedea alegerile din diaspora de anul trecut) conduc la alegeri trucate. Cartea de alegător a fost utilizată o singură dată, în 2003.

12. Eliminarea prevederii nedemocratice a alegerii primarului într-un singur tur. Conform prevederilor actuale, un primar nu este deloc reprezentativ.

13. Parlamentarii să nu poată vota privilegii și măriri de salarii pentru ei înșiși, ci pentru parlamentul care va rezulta din alegerile următoare.

14. Găsirea unei metode mai transparente și mai democratice de alegere a membrilor CSM și ai Curții Constituționale. Aceste organisme trebuie să reprezinte poporul, nu interese partinice și de grup.

15. Amnistia colectivă să fie apanajul poporului, exprimat prin plebiscit, nu dreptul parlamentarilor care vor să-și scape amicii de închisoare.

16. Interdicția pentru reprezentanții tuturor cultelor religioase de a se implica în vreun fel în activitatea politică sau în procesul electoral.

17. Măsuri clare pentru a împiedica transformarea protecției sociale în mită electorală.

18. Măsuri urgente și concrete pentru a face activitatea serviciilor secrete transparentă. Șefii serviciilor secrete să răspundă petițiilor cetățenilor și să nu fi avut în ultimii 10 ani apartenență politică. Respingerea de către parlament a unui raport de activitate al SIE sau SRI să ducă în mod automat la demiterea conducerii acestor structuri esențiale pentru securitatea națională. Limitarea nr. de mandate pentru directorii principali, dar și adjuncți ai celor două instituții.

19. Ministrul de Externe să fie un personaj apolitic, iar acesta, în mod excepțional, să fie nominalizat prin consens de către premier și președinte.

20. Crearea unui climat politic propice mediului de afaceri, care să garanteze prosperitatea României pe termen lung. În plus, confiscarea imediată a averilor nejustificate.


Autor: Ghețău Gh. Florin
Share:

7 octombrie 2015

Ipocrizia putinistă


Declarațiile din ultima vreme ale președintelui Vladimir Putin cu privire la criza siriană conțin o consistentă doză de ipocrizie. Înțelegem faptul că are niște interese de apărat, dar să pretindă că acționează în numele unor idealuri este mult prea mult. Să analizăm, în cele ce urmează, câteva din aserțiunile acestui rechin de talie internațională:

1. Neamestecul în problemele interne ale Siriei este un ideal drag lui și tuturor dictatorilor. Cam toți dictatorii clamează neamestecul în afacerile interne ale unui stat. În teorie sună bine, în practică este o acoperire pentru regimurile criminale. Evident, un dictator care își terorizează concetățenii dorește ca nimeni să nu-i tulbure afacerile. Neamestecul în problemele interne ale unui stat nu este un drept absolut. În cazul în care un popor este măcelărit de către conducătorii săi comunitatea internațională are dreptul și chiar obligația să intervină. Dar oare ajutorul acordat lui al-Assad nu este tot un amestec în problemele interne ale unui stat? Ajutarea unei tabere aflate în plin război civil nu este tot un amestec în problemele interne ale unui stat?

2. Domnia sa ne tot mitraliază cu sintagme despre legitimitatea guvernului condus de Bashar al-Assad. Credem că este foarte clar pentru oricine cunoaște semnificația cuvântului democrație faptul că singura sursă de legitimitate pentru un guvern este poporul. Această legitimitate este acordată prin alegeri periodice și, mai ales, libere. Și în Coreea de Nord au loc alegeri. Asta înseamnă că Kim Jong-Un este un conducător legitim? Nicidecum! Alegerile trebuie să fie libere. Bashar al-Assad nu a organizat niciodată asemenea alegeri. Deci, guvernul său nu are cum să fie legitim.

3. Domnul Putin cere comunității internaționale să permită poporului sirian să-și hotărască singur soarta. Foarte corect! Și cine îl impiedică să-și hotărască singur soarta? Oare nu Bashar al-Assad, care să agață de putere? Ce l-a împiedicat pe domnul al-Assad în toți anii de când se află la conducerea Siriei, pe care a moștenit-o de la tatăl său, ca orice monarh respectabil, să permită poporului sirian să-și decidă singur soarta prin alegeri libere? Absolut nimic! Și totuși n-a făcut-o!

4. Vladimir Putin afirmă sus și tare că a trimis trupe în Siria pentru a lupta contra terorismului. Ne îndoim de validitatea declarației sale pentru simplul fapt că regimul al-Assad este la fel de terorist ca și Statul Islamic. După cum bine a punctat președintele Obama, Bashar al-Assad este parte a problemei nu a soluției. Nu poți, după ani de război în care ai luptat contra propriului popor, să faci pace ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O întoarcere la status quo ante este de neacceptat. Războiul civil sirian a pornit de la faptul că poporul sirian nu-l mai dorea pe al-Assad la putere. Desigur, teroriștii din Statul Islamic sunt mai brutali, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l considerăm pe al-Assad un erou. Dacă ar fi renunțat la putere în 2011 e posibil ca războiul civil sirian să nu fi avut loc. În Tunisia, Ben-Ali a plecat de la putere, așa a procedat și Mubarak în Egipt. Gaddafi și al-Assad au ales calea războiului și consecințele le vedem cu toții. Deci, Putin sprijină un terorist care luptă contra altor teroriști.

5. Putin vrea o coaliție internațională contra Statului Islamic, cum a fost coaliția antihitleristă. De acord, să presupunem că rolul lui Hitler este jucat de Statul Islamic, cui îi revine rolul lui Stalin, alt criminal notoriu, lui Putin? Neplăcută comparație istorică! Anglo-americanii au colaborat cu URSS, un stat criminal responsabil ca și Germania pentru începerea celei de-a doua conflagrații mondiale, pentru că nu au avut de ales. Prin urmare, Rusia lui Putin cere formarea unei coaliții contra SI așa cum Stalin clama unirea contra ”javrei fasciste”? Având în vedere anexarea peninsulei Crimeea și declanșarea unui conflict civil în Ucraina, Putin pare foarte aproape de imaginea lui Stalin.

În opinia noastră, Putin vrea să distragă atenția de la criza ucraineană și să scoată Rusia din izolarea diplomatică și economică pe care SUA și aliații săi au încercat s-o impună. El vrea să pozeze într-un apărător al legalității făcând apel la ONU. Nu știm dacă dânsul a aflat, dar anexarea unui teritoriu care aparține unui stat vecin contravine principiilor ONU. Însă, domnia sa ne tot repetă că în Ucraina a avut loc o lovitură de stat etc. etc. Chiar și așa, de ce trebuia să anexeze un teritoriu care nu-i aparține? Înțeleg motivațiile militare și geopolitice ale gestului său, dar a pretinde că ai furat un tertioriu în virtutea unor principii este prea mult. Domnul președinte Putin se tot plânge de extinderea NATO perorând în același timp neamestecul în afacerile interne ale statelor. România, de pildă, a aderat la NATO pentru că așa a vrut. După ideile năstrușnice ale domnului Putin, România trebuia să adere la NATO cu aprobarea sa. De ce ar avea nevoie un stat de aprobarea unui vecin pentru a adera de bunăvoie la un organism internațional? Cadrează această atutudine cu principiile neamestecului în afacerile interne ale unui stat? Nicidecum! În plus, NATO este o alianță strict defensivă. Fără NATO, state despre a căror existență Rusia deja se îndoiește ar înceta să mai existe. Agresivitatea Rusiei este una dintre cauzele extinderii NATO.

În final, dorim să aducem în discuție problema ”revoluțiilor artificiale”. De câte ori se produc proteste în Rusia sau China diriguitorii de pe acolo arată cu reproș sau indignare înspre SUA și Occident. Să presupunem, de dragul argumentării, că într-adevăr așa și este. De exemplu, protestele din Hong Kong, din 2014. Oamenii au cerut alegeri libere. Imediat a apărut teoria că sunt plătiți și manipulați de americani. Ok, de acord! Așa o fi, poate! Dar să ne focalizăm și asupra cerințelor. Ar fi de dorit ca înainte să identifice instigatorii cu atâta acuratețe, liderii de la Beijing să spună lumii dacă ceea ce cer protestatarii este groaznic, malefic, intolerabil. Oamenii respectivi au cerut alegeri libere, iar starea firească a unui om este libertatea. Nu trebuie să vadă dolari americani pentru ca un om să-și dorească libertate. Indicând SUA ca sursă a protestelor China eludează nucleul acestora, cerințele absolut justificate. La fel procedează și Putin de câte ori opoziția iese în stradă. Toată opoziția este vândută yankeilor, iar el este singurul patriot. Opoziția, prin excelență, este compusă numai din trădători, iar el este ”îngerul dreptății”. În loc să ne tot explice cine orchestrează protestele, politicienii de renume mondial ar trebui să ne explice câte ceva și despre ceea ce cer oamenii.


Autor: Ghețău Gh. Florin 
Share:

25 septembrie 2015

Deveselu, manipularea continuă


Am scris numeroase articole despre Deveselu, dar cu toate acestea simt nevoia să mai adaug ceva. În meciul propagandistic dintre Rusia și SUA, ambele părți exagerează și manipulează de aceea mai trebuie făcută câte o corecție. Baza de la Deveselu va fi operațională până la sfârșitul anului, ceea ce este o veste bună. Până la izbucnirea crizei ucrainene înclinam să consider scutul de la Deveselu o complicație inutilă. Dintr-o anumită perspectivă asta și este, dar avantajele pe care le aduce României depășesc cu mult dezavantajele. Însă Robert G. Bell, reprezentantul Secretarului Apărării SUA în Europa şi consilier al misiunii SUA la NATO, într-o teleconferinţă de la Bruxelles, a declarat conform Gândul.info că: „Rusia are un program de apărare antirachetă foarte activ, are un sistem antirachetă lângă Moscova, încă de acum 50 de ani. Sovieticii, apoi ruşii, au trecut prin generaţii succesive de noi capabilităţi pentru acel sistem. Noi nu am sugerat că acestea deranjează balanţa de securitate şi au făcut parte din ecuaţia strategică de zeci de ani. Ruşii au avut şi un program foarte ambiţios şi voluminos de rachete cu rază scurtă de acţiune, multe dintre ele fiind mobile, şi asta face parte din ecuaţia care există de zeci de ani. Deci nu există nimic fundamental deranjant în termeni de balanţă strategică prin faptul că elemente de apărare antirachetă sunt lansate de Rusia sau de SUA şi NATO.”

Cele spuse de domnul Bell sună bine, dar scapă din vedere un lucru esențial, sistemele antirachetă ale Rusiei sunt pe teritoriul său, în schimb scutul american este mult departe de casă și urmează să aibă și o componentă asiatică în Coreea de Sud și Japonia, poate, chiar și Australia. Deci, scutul american este chiar în coastele Rusiei, ceea ce dublează scutul american de pe propriul teritoriu. În plus, acest scut poate strica echilibrul strategic fiindcă ar permite Americii să aibă o protecție mai mare decât visează Rusia, ceea ce ar putea lăsa impresia unor minți înferbântate de la Pentagon sau de la Kremlin că distrugerea mutuală nu mai este tocmai garantată ceea ce ar deschide opțiunea unui atac preventiv. Rusia s-ar simți amenințată și ar putea ataca cât mai are timp, iar America s-ar putea simți prea sigură pe ea și ar putea provoca într-o manieră nesăbuită Rusia, simțindu-se în siguranță. Cât despre ideea că scutul apără Europa de pericolele din Orientul Mijlociu râd și curcile. După ce SUA s-a înțeles cu Iranul nu e clar ce amenințări mai vin din respectiva regiune. Pe deasupra, capabilitățile balistice și nucleare ale Iranului sunt mai mult un vis decât o realitate. Deci, despre ce vorbim?


Susțin amplasarea scutului în România. El este util României și Statelor Unite, dar el poate escalada tensiunile dintre Rusia și SUA și poate rupe echilibrul strategic. Eu văd acest scut mai mult un instrument de negociere decât un instrument militar. Tind să consider acest scut o reluare a ideii care a stat la baza Inițiativei de Apărare Strategică. Scutul poate pune presiune pe Rusia, iar renunțarea la el ar putea duce la smulgerea de concesii din partea Moscovei. Decidenții americani ar putea oferi retragerea scutului dacă Rusia ar înapoia Ucrainei Peninsula Crimeea și dacă s-ar angaja să-și reducă propria apărare antirachetă. Această abordare ar pune în dificultate Rusia. Până una alta, bazele americane sunt în coastele Rusiei, iar rușii nu au nimic similar la îndemână. Mă întreb cum ar reacționa SUA dacă Rusia at instala asemenea sisteme în Mexic, Cuba sau Venezuela? Criza rachetelor din Cuba ne cam răspunde la această întrebare.

Autor: Ghețău Gh. Florin
Share:

27 august 2015

Din principiile de politică externă ale maharajahului K(I)WI

PAMFLET

1. El știe foarte bine că, Rusia e prea aproape, China prea departe, iar licuricii prea mici.
2. Fiindcă în tinerețe pretinde că a fost profesor de fizică (de aceea se îngrijește așa de mult de sistemul educațional) știe să dezaxeze o axă.
3. Când a descins la Paris a declarat tranșant că nu poartă discuții decât cu reprezentanții guvernului de la Vichy.
4. Aflând despre situația din Ucraina a fost scandalizat de faptul că nimeni nu mai pare să respecte Pactul Ribbentrop-Molotov.
5. Angela Merkel l-a invitat la Berlin și, din obișnuință sau politețe, s-a oferit să-l trimită pe Otto Scorzeny să-l însoțească până la destinație.
6. Ajuns la Berlin a fost contrariat de faptul că Angela a încălcat protocolul diplomatic și nu l-a primit în bunker-ul de sub Cancelaria Reichstagului.
7. La Roma a declanșat un scandal diplomatic pentru că nu a fost întâmpinat de reprezentanții Republicii de la Salo.
8. La Madrid a stat trei zile în aeroport așteptându-l, în zadar pare-se, pe Franco.
9. A trimis un emisar secret la Împăratul Hirohito pentru a-l convinge să deschidă un nou front contra lui Rasputin. Din motive necunoscute, emisarul nu a găsit persoana căutată.
10. A încercat să îndrepte o meteahnă a președinților anteriori acreditând un ambasador, în sfârșit, pe lângă Pu-Yi, Împăratul din Manchukuo. Din motive care nu țin de domnia sa, această lăudabilă inițiativă a eșuat.
11. Când Erdogan l-a chemat la Ankara a dat fuga la Ministerul de Finanțe să afle dacă avem bani de tribut, peșcheșuri și mucarer.
12. A solicitat la modul imperativ să i se acorde Premiul Nobel Pentru Pace deoarece în tinerețe, când urmărea cu mult interes serialul Star Trek, a făcut pace între romulani și klingonieni. Nu ca Obama care, în mod vădit nu a făcut pace nicăieri.

Autor: Ghețău Gh. Florin
Share:

23 august 2015

Erdogan sau sultanul fără imperiu


E uimitor cât de mult seamănă Erdogan și Putin. Doi exponenți de prim rang ai unui nou tip de dictatură, dictatura difuză. Altfel spus, ambii încearcă să dețină puterea supremă, dar nu totală. Destul cât să controlezi tot ceea ce merită controlat, dar să poți pretinde cu nonșalanță că ești un democrat și să ai și ceva argumente. În Turcia ca și în Rusia există parlamentarism, pluripartidism, ceva libertate de expresie încât putem jura că asistăm la un joc democratic. Tocmai acesta este farmecul dictaturii difuze e greu să pui un verdict definitiv și irevocabil: DICTATOR. În plus, propagandiștii abili te pot scoate lejer drept un lider democratic, poate cel mai democratic cu putință. Erdogan a tratat cu mult dispreț protestele violente din 2013 și a ieșit învingător. E încă la putere și este chiar președinte. A cenzurat internetul și presa, iar independența justiției este doar un mit. Grandoman, și-a ridicat un sălaș demn de un sultan: Ak Saray, creditat a fi cel mai mare palat din lume. Evident, SUA și Israelul au complotat contra sa. El este o victimă a celor care se tem de renașterea Imperiului Otoman.

Dictatorii sunt excelenți prădători, simt momentul când pot accede la putere. Crizele economice sunt ideale pentru acești fini mânuitori ai limbajului de lemn. Înainte să devină prim ministru în 2003, Turcia a cunoscut o perioadă nu prea fastă sub aspect economic. Reformele lui Kemal Dervis au dat roade în timpul lui Erdogan. Oricum, în timpul în care Erdogan a condus guvernul, economia turcă a cunoscut o creștere constantă. Datoria față de FMI a fost achitată în totalitate, rezervele valutare ale Băncii Naționale au crescut de circa patru ori, în timp ce inflația s-a redus până la 9%, fiind totuși una din cele mai ridicate din lume, dar a coborât de la aproximativ 36%.  Reducerea constantă a deficitului bugetar și a datoriei publice sunt merite incontestabile ale mandatelor lui Erdogan în fruntea executivului de la Ankara. Și Putin este creditat cu merite pe tărâm economic. Rusia lui Putin este un rai dacă ne raportăm la marasmul economic din perioada Elțîn. Și Hitler a repurtat succese economice care i-au întărit popularitatea. Republica de la Weimar a lăsat Germania să se zbată într-un dezastru economic. Ce-i drept nu ea l-a generat, fiind mai mult o urmare a Primului Război Mondial, dar nu a reușit să-l depășească. Și la începutul erei Mussolini economia italiană a cunoscut un reviriment, ceea ce a cimentat iubirea dintre ”duce” și popor. În fine, cea mai facilă cale de a câștiga un consistent capital de popularitate este o bună politică economică. Prosperitatea nu trebuie să curgă în valuri, dar poporul trebuie să poată spune e mai bine decât înainte și în loc să aspire spre un viitor luminos să tremure de frică la gândul că s-ar putea întoarce la vremurile odioase de odinioară.

Împărțirea Imperiului Otoman prin Tratatul de la Sevres


Întreaga măsură a valorii sale a reieșit în politica externă. În termeni reali, Erdogan a creionat pentru Turcia o politică externă de mare putere. Contextul internațional a venit în întâmpinarea acestor planuri de mărire. Erdogan a refuzat să coopereze cu cancelariile occidentale în ceea ce privește criza siriană declanșată în 2011. La fiecare rundă de negocieri Erdogan făcea un pas în față și doi în spate. Să ne amintim reticența cu care a privit Turcia în 2003 intervenția din Irak. Erdogan este un kemalist convins, dar și un islamist fervent. Sunt două aspecte oarecum dihotomice ale personalității sale, însă el știe să le împace într-o formă sui generis. O formă care-i derutează în egală măsură pe aliații tradiționali ai Turciei, dar și pe inamicii declarați. De pildă, Putin a avut o relație extrem de strânsă cu Erdogan, însă problema siriană a rupt lanțul de iubire. Această politică de a face concesii tuturor și nimănui în problema siriană a derutat aliații din NATO, dar și aliații ocazionali ca Rusia. Ce bezele își trimiteau Putin și Erdogan în 2005 la inaugurarea conductei Blue Stream. Astăzi, Putin îl gratulează pe Erdogan cu apelativul onorant, am spune, de dictator. Probabil, un dictator este cel mai în măsură să recunoască un alt dictator.

După Primul Război Mondial Turciei i s-a impus Tratatul de Pace de la Sèvres (10 august 1920). Ultimul tratat de pace, semnat la Paris în anii 1919-1920 a fost și singurul care nu s-a aplicat. Acest tratat făcea din Turcia o marionetă a marilor puteri. Turcia își pierdea ultimele perle ale imperiului său: Arabia Saudită (Hejaz), Palestina, Liban, Siria și Irak. Grecia și Italia îți sporeau importanța și influența pe seama Turciei. Pe deasupra, Armenia își obținea recunoașterea internațională, iar un Kurdistan era pe cale să apară pe harta politică a lumii. În calea acestor planuri s-a interpus Mustafa Kemal Atatürk. Acest dictator a creat Turcia modernă. Kemaliștii au trăit mereu cu spaima că Turcia ar putea fi din nou victima unor înțelegeri absconse. De aceea au privit cu multă precauție planurile occidentale pentru Orientul Apropiat și Mijlociu. În 2023 se va împlini un veac de la nașterea Turciei moderne, iar Turcia luptă din nou cu fantomele trecutului: genocidul armenilor, kurzii, Siria etc. Turcia se opune într-o manieră atavică oricărei recunoașterii a culpabilității sale în problema genocidului armenesc. Ciudat e că nu recunoașterea genocidului ar fi problema, ci faptul că recunoașterea acestei erori istorice pare un act de cedare în fața forțelor externe, posibil ostile, foarte asemănătoare, pentru un kemalist autentic, cu cele care aproape au desființat Turcia independentă în 1920.

Statul Islamic luptă împotriva lui Bashar al-Assad, dar și împotriva kurzilor. Și Turcia are multe de împărțit cu dictatorul sirian, dar și cu kurzii. În viziunea turcă apariția unui stat kurd echivalează cu potențiala destructurare a statului turc. Ultima oară când se vorbea de un Kurdistan independent la modul serios, Turcia era în pragul colapsului. În viziunea noastră, un stat kurd nu poate fi foarte periculos pentru Turcia. Un asemenea stat va cuprinde doar teritorii siriene și irakiene, iar un asemenea stat va gravita probabil în sfera de influență turcă și, posibil, iraniană. Totodată, foarte mulți kurzi din Turcia și Iran ar migra către acest stat, ușurând tensiunile interetnice din Turcia. Însă, Turcia se teme că o asemenea țară ar putea fi un instrument în mâinile vesticilor, iar kurzii vor jindui în mod inevitabil după teritoriile din Turcia în care conaționalii lor sunt numeroși. Oricum, situația este suficient de neclară încât să resusciteze în mințile diriguitorilor de la Ankara numeroase scenarii fataliste. Erdogan nu pare să fie imun unei boli extrem de răspândite printre dictatori: paranoia. Din păcate, istoria Turciei îi susține temerile și-n ochii poporului. Turcul de rând se teme de reapariția problemei ”omului bolnav”. Rămășițele Imperiului Otoman au fost împărțite între Franța, Marea Britanie, Grecia, Italia și arabi. De ce nu s-ar putea întâmpla din nou? Așa s-ar putea explica tendința lui Erdogan de a schița o politică externă sfidătoare, o politică de genul ”toate azimuturile”. Din moment ce Statul Islamic luptă contra dușmanilor Turciei am putea pretinde că este oarecum aliatul acesteia.


Atentatul din orașul Suruc a venit la momentul oportun pentru Erdogan. Alegerile parlamentare din Turcia s-au terminat cu un rezultat indecis, care ar putea să-l împiedice pe Erdogan să mai fie ceea ce este, dictator. Acest atentat reaprinde temerile față de dușmanul extern. Turcul de rând trebuie să fie solidar cu cel care reprezintă singura pavăză în calea distrugerii statului turc, Erdogan Magnificul. Destinul vine mereu în sprijinul dictatorilor. Și cecenii s-au gândit să arunce niște banale blocuri în aer asigurând alegerea cvasianonimului Putin în funcția de președinte. Câtă popularitate s-a îngrămădit în jurul lui Bush jr. în 2001, după atentatele de la New York! În vremuri excepționale, poporul se ghemuiește la umbra oricărui copac în stare să devină paratrăsnet. Oficial, acest atentat a fost orchestrat de Statul Islamic, dar Erdogan îi bombardează în egală măsură pe kurzi și pe islamiști, care kurzi luptă din greu cu cei care, chipurile, au detonat bomba. Ciudată logică, nu-i așa? Trebuie să fii turc ca să nu vezi fractura logică dintre aceste atitudini sau trebuie să fii atins de sèvre-aj. Însă nici cancelariile occidentale nu depun prea mult efort pentru a domoli spaimele istorice ale Turciei moderne, dar insuficient modernizate. Probabil, în Turcia vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, pe care oamenii lui Erdogan le vor câștiga, fiindcă vremurile sunt excepționale, iar planurile acestui sultan pentru o Constituție mai permisivă cu președintele vor fi încununate de succes. Erdogan, nu poate ca Putin să umble la Constituție când și cum vrea. Încă nu este suficient de dictator pentru asta. Nu încă! În curând, sultanul ar putea primi un imperiu.

Autor: Ghețău Gh. Florin
Share:

22 iulie 2015

Despre Grexit şi alte calamităţi


Noi, oamenii veacului XXI, seduşi de trucurile tehnologice avem impresia că am inventat tot ceea ce merită lăudat. Nicăieri nu este mai falsă această infatuare ca în domeniul economic. Încă din antichitate au apărut problemele datornicilor. Executarea silită lua forme extreme, persoana datornicului era scoasă la vânzare. În Imperiul roman găsim tot ceea ce e de imaginat în materie de economie. O practică ce ni s-ar părea extremă era vânzarea copiilor pentru achitarea datoriilor. Uneori, autorităţile erau darnice şi ştergeau din penel datoriile prea mari pentru a nu genera tulburări sociale. În 63 î. Hr. s-a produs celebra Conjuraţie a lui Catilina, spun celebră, pentru că aşa a făcut-o Cicero. E un eveniment secundar din zbuciumata istorie romană, dar Cicero a jucat un rol important în acest episod şi a simţit nevoia să ne împărtăşească şi nouă impresiile sale. Fapt interesant, Catilina şi acoliţii săi doreau să preia puterea, de ce, e lesne de priceput. Esenţialul e că el era sprijinit de păturile cele mai sărace ale societăţii, dar şi de mulţi nobili care, întâmplător sau nu, erau înglodaţi în datorii şi prin accederea la putere a lui Catilina ar fi putut scăpa de problemele financiare. Deci, noi nu am inventat nici măcar populismul. Augustus, pentru a nu agita apele ierta datoriile familiilor de patricieni ba chiar le mai făcea şi nişte cadouri ca să revină la liman.

Una dintre primele mişcări ale unui guvern cu dificultăţi financiare este creşterea taxelor şi inventarea altora noi. De exemplu, taxa pe lux, vă sună cunoscut? Din când în când şi pe la noi se face vorbire spre deliciului poporului despre acest fapt care rămâne la stadiul de etern proiect. Este o pânză a Penelopei, dragă demagogilor dâmboviţeni. Augustus şi-a motivat gestul prin necesitatea de a descuraja luxul care, chipurile, îndepărta poporul de valorile tradiţionale romane, sursa măreţiei Romei. Ce să zic, era maestru în PR acest Augustus, chiar era. Că doar nu era să le zică adevărul, „am nevoie de bani”! O altă taxă interesantă era cea pe celibat. Cică celibatul devenise o practică periculoasă, periclitând şeptelul roman acela care alimenta legiunile dispuse să moară de dragul unei solde babane şi, desigur, pentru gloria Romei. Vespasian (69-79 d. Hr.) a moştenit de la risipitorul Nero un deficit bugetar imens. Vespasian s-a dovedit demn de originile sale (se pare că tatăl său fusese vameş) şi a scos bani din piatră seacă, prin taxe şi impozite, ceea ce cu siguranţă nu l-a făcut foarte popular. Printre altele, a populat Roma cu toalete publice pentru a căror folosire a cerut bani. Unii i-au bătut obrazul pentru acest gest lipsit de delicateţe. Cum să scoţi bani din micţiune şi defecare? Cică hâtrul Vespasian le servea acestor detractori următoare litanie: pecunia non olet. Şi cred că nu s-a înşelat prea mult! Am putea spune că Vespasian era un adept al austerităţii şi istoricii ne indică că nu era foarte iubit de plebei. Oricum a echilibrat finanţele ţării ca să aibă ce risipi fiul său Domiţian.

Dar ce faci când ai probleme financiare majore şi nu vrei să-ţi sacrifici capitalul de încredere? Iată o grea dilemă. Păi cel mai adesea găseşti pe cineva care merită să fie spoliat. De pildă, Traian (98-117 d. Hr.) avea grele probleme băneşti. Cum el nu avea la dispoziţie artificii serioase gen FMI, BCE, BM, UE etc., a abordat problema într-o manieră ceva mai directă. A identificat faptul că dacii, strămoşii noştri, ca şi romanii de altfel, aveau ceva aur la dispoziţie. Traian, băiat harnic i-a învins şi i-a spoliat de toţi aceşti bani. Întâmplător sau nu, la Roma a fost mare veselie. Tot poporul s-a înfruptat din succesul economic al imperiului, iar Traian a putut finanţa un amplu program de construcţii publice pe lângă pomenile date plebeilor. Traian a primit din partea senatului titlul de „Optimus princeps”. Imaginaţi-vă cam care ar fi fost situaţia lui Traian dacă ar fi venit cu un program de austeritate gen Vespasian. Nu prea bună, cred! Însă, pentru a folosi metoda spolierii trebuie să conduci un stat capabil de asemenea fapte, nu Grecia sau România.

Dar Roma antică ne mai oferă multe alte exemple de bune practici economice. Să luăm cazul lui Caracalla care a devalorizat moneda, dar mai presus de orice, a oferit în anul 212 d. Hr. prin Constitutio Antoniniana, cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Cetăţenii romani aveau drepturi depline. Printre aceste drepturi se număra şi acela de a plăti cu regularitate taxe şi impozite. Crescând numărul cetăţenilor a crescut şi numărul contribuabililor. Deci, cu alte cuvinte, Caracalla a mărit baza de impozitare. Vă sună cunoscut? Umblă zvonul că în timpul său monedele de aur nu prea mai conţineau cine ştie ce aur de unde şi devalorizarea lor. Când umbli cu asemenea tertipuri o sfârşeşti rău şi poţi fi, de pildă, asasinat. Şi cam asta a şi păţit bietul Caracalla. Cică, printre altele, a mărit foarte mult cheltuielile militare, soldele mai exact, ceea ce a avut darul de a agrava problemele financiare ale Imperiului. Oarecum, ca Grecia contemporană, care a împrumutat foarte mulţi bani şi , printre altele, a cumpărat armament cum ar fi circa 1300 de tancuri, dintre care cele mai multe s-ar numi Leopard şi au prin anumite zone sensibile lipite însemne gen Made in Germany. Tot gurile rele mai zic că Grecia reprezintă 15% din exportul de armament al Germaniei şi că 25% din armamentul achiziţionat de Grecia în ultimele decenii venea tot din Germania. Mă întreb oare de ce nici un german nu s-a scandalizat atunci de contribuţia Greciei la creşterea economică a teutonilor? Şi cum grecii nu prea aveau bani pentru arme, nemţii băieţi ca lumea le-au dat şi bani şi dobânzi aferente. Acum, îşi vor banii înapoi pe care logic i-au primit deja prin achiziţiile nesăbuite ale grecilor. Doar nu credeţi că germanii le-au împrumutat bani pentru petreceri? Grecii au mai contractat şi vreo şase submarine în Germania. Poate apar din nou perşii pe la Salamina şi Temistokle vrea să-i întâmpine pe sub apă.

După asemenea divagaţii grosolane să revenim la romani. Poate nu ai pe cine jefui, poate nu poti mări baza de impozitare, ce faci atunci? Păi cam asta a fost situaţia bietului Diocleţian. Ce să facă amărâtul a adoptat austeritatea. A mărit taxele la un nivel destul de ridicat şi i-a ameninţat cu moartea pe ăia care îndrăznesc să modifice preţurile. Deci, a îngheţat preţurile pentru a opri inflaţia, sub ameninţarea cu moartea. Lactanţiu, istoric care nu i-a fost deloc favorabil inventatorului tetrarhiei spune că numeroşi cetăţeni romani au ajuns să fugă din imperiu în căutarea unei vieţi mai bune. Cu alte cuvinte, au încercat să scape de fisc. Astăzi, avem paradisuri fiscale. Deci, în afara imperiului era ca-n Insulele Cayman. Nu au corporaţiile de astăzi aceiaşi tendinţă? În lumina celor de mai sus, vă rog să-mi spuneţi de dracu am inventat noi când vine vorba de economie?

Ar fi cazul să mai spunem câte ceva şi despre Grexit fiindcă apare în titlu şi… În România circulă o normă care împiedică un individ să contracteze datorii prea mari. Astfel, rata lunară nu trebuie să depăşească 60% din veniturile sale. La baza acestui principiu stă dorinţa băncilor de a-şi vedea banii înapoi şi dorinţa statului de evita falimentul multora dintre cetăţenii săi. Grecia avea datorii enorme şi totuşi a primit bani în continuare. De ce? Oare marii finanţişti europeni nu erau conştienţi că la un moment dat inventatorii democraţiei nu vor mai fi capabili să-şi returneze datoriile? Ori pe asta au şi mizat? Din punctul meu de vedere, s-a mizat pe falimentul Greciei pentru că poţi face cam orice cu-n falimentar. Aşadar, vorbim de un asasinat economic şi Grecia nu este un caz izolat. Când nu-ţi mai poţi achita creditele ţi se iau lucruri din casă. În cazul statelor e vorba de companii, resurse naturale etc. Ţi se impun înţelegeri oneroase. Grecia are o mare vină pentru situaţia în care a ajuns, Grecia, nu poporul grec, din punctul meu de vedere sunt aspecte complet diferite. Democraţia îţi dă dreptul să alegi, dar nu garantează faptul că vei alege bine şi nu garantează deloc faptul că cei pe care i-ai ales vor conduce bine. Din această perspectivă democraţia este doar un mit. Dar, pe de altă parte, nici finanţatorii Greciei nu sunt deloc lipsiţi de responsabilitate şi e o ipocrizie crasă să arunci asupra grecilor acuzaţii de genul leneşilor şi indolenţilor din moment ce le-ai permis să ajungă în acest hal. E bine totuşi că Grecia nu a împărtăşit soarta Mexicului care în 1861a fost invadat fiindcă nu-şi plătise datoriile, de către Franţa, Spania şi Anglia. Ultimele două ţări şi-au văzut în cele din urmă de treabă pentru că e treabă grea să scoţi ceva de la un ins care nu are nimic, dar Franţa lui Napoleon al III-lea a vrut să instaleze la conducerea acestei ţări un guvern marionetă. Din fericire pentru mexicani, cu ajutorul americanilor, Benito Juarez a zădărnicit planurile francezilor. Grecii au mai mult de furcă cu germanii.

Intransigenţa germană faţă de Tsipras are o explicaţie simplă. Dacă ar reuşi să obţină în mod lejer o uşurare a situaţiei ţării sale,  popoarele Europei unite ar înţelege următorul aspect: trebuie să votezi cu extremiştii ca să scapi de complicaţii. În acest fel în multe ţări la putere ar putea accede extremiştii, ceea nu ar fi deloc bine pentru democraţie în general, şi pentru interesele Germaniei în particular. Prin atitudinea sa, Germania transmite următorul mesaj: nu negociem cu teroriştii. Deşi, îmi este greu să înţeleg care sunt teroriştii, datornicii sau creditorii. Cele treisprezece colonii britanice din America de Nord s-au războit cu metropola tocmai fiindcă se săturaseră să fie exploatate de aceasta. Dacă ar fi fost învinşi George Washington şi ai săi ar fi fost trataţi ca nişte terorişti. Ciudate pot fi uneori meandrele istoriei. Merkel nu vrea ca Europa să fie dominată de nişte, Doamne fereşte, incontrolabili radicali. Ceea ce în principiu este corect, dacă la fel de corectă ar fi şi atitudinea Germaniei faţă de Uniune. Pentru simplul fapt că are cea mai puternică economie din zona euro Germania se simte îndreptăţită să fie vioara nr. 1, să dea tonul. Ceea ce nu cadrează defel cu principiile generoase care au dus la crearea uniunii. Succesul economic al Germaniei se datorează în mare parte pieţelor de desfacere din uniune şi forţei de muncă ieftine şi calificate din estul uniunii. Deci, Uniunea participă activ la succesul economic german. Pe de altă parte, pretenţia marilor puteri de a conduce fiindcă sunt bogate este extrem de periculoasă. Democraţia are la bază ideea drepturilor egale pentru bogaţi şi săraci. Dacă statele bogate au mai multe drepturi decât cele sărace e ca şi cum bogaţii au mai multe drepturi decât săracii şi atunci putem să ne ştergem la fund cu principiile democraţiei şi putem termina experimentul Europei Unite, fiindcă tinde să devină o altă formă de imperialism. Sunt de acord cu repudierea extremismului, dar oare n-ar trebui să tratăm cauzele, nu doar simptomele acestui fenomen? Grecia este un simptom, nu neapărat o cauză a fenomenului. Germanii l-au votat pe Hitler tocmai fiindcă ţara lor era devastată de criza economică pornită din SUA. Extremismul trebuie descurajat prin atacarea cauzelor care-l produc. Austeritatea şi dorinţa ţărilor creditoare de a-şi primi banii cu orice preţ l-au adus pe Tsipras la putere. Prin intransigenţă Germania vrea să provoace căderea acestui guvern. Creditorii vor reforme nu pentru binele Greciei, ci pentru a fi siguri că-şi vor primi banii. Cum vor afecta aceste reforme populaţia nu îngrijorează pe nimeni din Eurogrup. Pe de altă parte, nici măcar nu cred că Tsipras este apropiat de Moscova, ci a simulat acest aspect pentru a pune presiune pe liderii din zona UE. De altfel, Rusia nu e capabilă să se ajute pe ea din punct de vedere economic darămite să ajute cu ceva Grecia.

Ar mai rămâne de precizat un ultim aspect. Germania a jucat rolul central în evenimentele care au dus la izbucnirea primului război mondial. Nu l-a declanşat singură, dar acţiunile sale au fost determinante. În 1919, la Versailles, Germaniei i s-a impus o pace cu nimic mai grea decât tratatele similare impuse de ea Franţei, în 1871, Ucrainei, Rusiei şi României, în 1918. Vae victis! Germania trebuia să plătească despăgubiri în valoare de 132 miliarde de mărci. O sumă mare, care reflecta amploarea distrugerilor. Numai că Germania nu putea plăti, iar Franţa a ocupat zona Ruhr pentru a-şi primi banii. Însă nu a avut succes. Astfel, datoria Germaniei a fost redusă treptat şi în cele din urmă anulată, de facto, prin moratoriul Hoover. Au fost plătite nişte restanţe în 2010 este vorba despre dobânzile împrumuturilor contractate înainte de acest moratoriu pentru plata datoriei, nu despre restul datoriei. Au mai existat si planurile Dawes şi Young pentru uşurarea situaţiei Germaniei. Hitler a refuzat să mai plătească ceva, iar nimeni nu l-a executat silit. După al doilea război mondial Germania nu a plătit mai nimic. Divizarea ţării a împiedicat semnarea unui tratat de pace şi implicit stabilirea de despăgubiri de război. Datoriile pe care oricum Germania le avea au fost restructurate în 1953 şi, în mare parte, anulate. România, de pildă, care în al doilea război mondial a fost doar o frunză pe marea marilor puteri, a fost obligată să plătească către URSS 300 de milioane de dolari. Germania nu a plătit nimic. A oferit despăgubiri victimelor holocaustului, dar nu şi ţărilor ocupate, jefuite şi exploatate de ea. Pe de altă parte, şi-a revenit repede, partea vestică cel puţin, cu sprijinul direct al vesticilor. Acum, noua Germanie nu aplică deloc principiile care i s-au aplicat ei cu atâta generozitate. Deci, pretenţia Greciei de a i se plăti reparaţii pentru ceea ce a pătimit în timpul războiului este în mare măsură justificată de incapacitatea Germaniei actuale de a ierta ceva din ce datorează Grecia. Insula Cipru a fost executată sumar, urmează Grecia, Islanda a evitat această soartă şi a renunţat să mai adere la UE. Ce să înţelegem din această situaţie? Că vrem egalitate, dar nu pentru căţei?


Autor: Gheţău Gh. Florin
Share:

Descarca acest volum gratuit

Totalul afișărilor de pagină

GEOSTRATEGIC.eu. Un produs Blogger.